Scriu acestă postare ca răspuns ”in self-defense” persoanelor ce mă consideră un ateu păcătos/ nebun limbut/ eretic depravat/ Belzebub reîncarnat.
- Am crescut într-o familie creștin-ordodoxă (moderată). Nu am fost târât prin biserici, dar le-am vizitat de mic. Mama mea m-a învățat totuși noțiunea de toleranță religioasă ducându-mă într-o biserică catolică (am fost pe atunci încântat de clandestinitatea acestui gest). Tot când eram mic obișnuiam să mă rog, chiar cu ”ardoare”.
Crescând am început să ridic celor apropiați întrebări. Prima a fost ”de ce Biblia ne vorbește în metafore?” - aș fi vrut să o înțeleg fără să fac acrobații logice. Pe urmă am fost revoltat de cruzimea dumnezeului biblic, iar apoi de faptul că ”de ce există atâtea religii și zei, iar fiecare pretinde adevărul?”. Nu am mai avut încredere în Biblie, dar am păstrat balastul numit ”Dumnezeu”. Am continuat să mă rog. Mergeam în vacanță la Văratec, stăteam la măicuțe, dar totuși amintirile rămase din acele excursii sunt cu pădurile, culesul ciupercilor și aerul de munte, nu cu bisericile mănăstirești. Tradiționalismul și dogmatismul întotdeauna mi-au provocat numai dezgust. Apreciam în schimb liniștea acelor locuri. (Mă mir că nu am devenit panteist.) La școală am făcut ora de religie din clasa I până într-a IV-a. Eram printre cei mai buni la disciplină. Tot în cursul primar un preot care venise să predea a predicat clasei cum NU există Moș Crăciun (Supremă Ironie!). M-am bucurat chiar să mi se confirme acest lucru, mai ales că germinam deja un scepticism infantil...
Un moment hotărâtor în viața mea și a familiei mele a fost moartea mamei. Acest lucru m-a făcut la 13 ani să-mi schimb radical viziunea asupra lumii. Am deplâns faptul că rugăciunile nu au ajutat la nimic, fiind doar o pierdere de timp. Astfel ultimele rugăciuni au fost doar niște acuze adresate unei divinități din ce în ce mai vagi, până când mi-am propus să încetez odată să vorbesc singur ca un schizofren.
Am trăit pe urmă un sentiment de anxietate, mai ales când eram critic la adresa bisericii, aveam mereu o jenă, acel sentiment ca și cum te-ar urmări cu privirea o persoană de la distanță. După ce mi-am consolidat poziția ateist-agnostică, am început să înlătur atavismele religioase din mintea mea, lucru foarte greu de realizat. Probabil că mai scap câte un ”doamne ferește” din când în când - tic lingvistic - fiincă religia are capacitatea de a se insinua în toate aspectele vieții. Consider de asemenea că religia în trecut m-a înfluențat direct să devin mai bigot, cu tendințe naționaliste și intolerant, mai ales la adresa homosexualilor, a altor confesiuni și împotriva ateilor (ce existență ironică !), care chiar și când nu mă mai consideram ”credicios” îi priveam cu dispreț, imaginându-mi din ignoranță că sunt oameni imorali. Am reușit totuși să înving manipulările și cred că am ajuns să mă lipsesc de multă bigoterie pe parcurs.
Știu că suntem toți predispuși spre forme de ”gândire magică”. Îmi amintesc cum într-o noapte, când eram pe balconul apartamentului, o umbră a trecut în fugă prin gradina de jos. Mi-am închipuit originea superstițiilor : Familia primitivă, încălzindu-se în fața focului, observă o figură vagă în întuneric. Apare un sentiment al nesiguranței, al neliniștii - superstiția este inventată deci pentru a face față neprevăzutului și a nevăzutului. Oamenii sunt expuși constant hazardului, iar noi încercăm să construim o iluzie - renunțând la cauzalitate și experiența empirică, oricum foarte limitată - imaginând că putem manipula lumea fizică/voința divină prin ritualuri, rugăciune, amulete și toteme.
Cu toții gândim în diferite tipare. Într-o altă noapte, contemplativ, am întrezărit un grup de luminițe arzând pe cer - nu pentru mai mult de o secundă. În mintea astronomului acestea au fost probabil un meteorit care s-a dezintegrat la intrarea în atmosferă, în mintea adepților teoriilor conspiraționiste, acele luminițe sunt OZN-uri venite din altă galaxie să ne mutileze vacile sau să ne facă desene în lanuri de grâu, în timp ce în mintea creștinului acestea poate ar fi fost o apariție a ”Fecioarei Maria”.
La întrebarea „(dar) dacă dumnezeu există?” - Pot să răspund astfel : dacă te referi la ”dumnezeul creștin”, gândul acesta pentru mine nu prea mai are relevanță. E ca și cum m-aș întreba dacă zeul Ra există. În schimb, dacă te referi la noțiunea de ”dumnezeu-demiurg”, pe post de creator al universului, deși e improbabil ca această entitate să existe pe post de ”Primum movens”, nu voi începe să-i atribui conștiința și capriciile unui tiran omniprezent și omniscient, instituind moralitatea (sa) printr-un sistem de recompensă/pedeapsă. Am mai multă încredere în logica bunului simț decât în cărți scrise de semi-analfabeți troglodiți.
Mă gândesc la persoanele îndoctrinate. Mă întreb dacă am dreptul să le zic că nu există dumnezeu, suflet, viață după moarte...însă, consider că libertatea gândirii e mai sănătoasă decât o plăcută sclavie a ignoranței. Omul înrobit este în același timp și înrobitorul, încercând să impună și altora viziunea sa asupra lumii. Ca ateu sunt mereu în defensivă, mereu punând întrebări - îndoiala e un dar, iar ca ateu nu pot să-i ”impun” unei persoane decât să gândească cu propria rațiune, lipsindu-se de manipulări și prejudecăți. Nu am să pretind că dețin *Adevărul*, dar am să atac gândirea celor care ne mint că îl dețin. Acest *Adevăr*, scris cu majusculă, se întâmplă adesea sa fie doar un set de convenții, de dogme – El își schimbă fața, forma, depinzând mereu din unghiul prin care este privit...în esență devenind o perspectivă.
PS : Într-o discuție recentă, un individ care se declarase creștin-ortodox mi-a definit religiozitatea ca fiind o defulare. Nu cred că există o definiție mai bună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu