Păcatele creștinismului ( Partea l )

Acest pamflet urmărește multe dintre motivele pentru care Creștinismul este incapabil de a oferi o viziune sănătoasă asupra vieții și societății. Temele elaborate aici au mai fost discutate mai pe larg în diverse articole, dar nu importă...scopul pamfletului este de a enumera câteva dintre defectele religiei creștine, care corup societatea și viața oamenilor. Concluzia este simplă : Creștinismul trebuie abandonat pentru o libertate mai mare, o stare sănătoasă de fericire și progres social.

Termenul ”a abandona” nu a fost ales întâmplător - Încercările coercitive de suprimare a religiei nu sunt numai imorale, ci și ineficiente pe termen lung - așa cum recenta proliferare a religiei în fosta Uniune Sovietică demonstrează. Dacă religia va dispărea vreodată, va fi pentru că indivizii se vor trezi și vor abandona credințele lor distructive și represive, alegând în schimb să trăiască, în lumea de aici și acum. - inspirat după Chaz Bufe.

1. Creștinismul se bazează pe sentimentul de teamă.
- Chiar dacă astăzi clericii mai liberali predică o evanghelie a iubirii, ei ignoră majoritatea învățăturilor creștine, să nu menționăm istoria creștinismului. Aproape de când se află pe fața pământului, forța motorie a creștinismului - pe lângă frica de moarte - a fost frica de diavol și iad. Oricine își poate imagina cât de puternice aceste amenințări păreau înaintea ascensiunii științei și a gândirii raționale, care au robit în mare parte aceste sperietori de puterea lor de a inspira groaza. Chiar și astăzi , existența diavolului și a iadului sunt doctrinele cardinale a aproape tuturor confesiunilor creștine, iar mulți predicatori fundamentaliști încă se folosesc liber de aceastea pentru a-și teroriza adepții cu imagini gotești sau portrete sadice a torturii eterne a necredincioșilor după moarte. Aceasta nu este o încercare de convingere prin intermediul logicii și rațiunii ; nu este o încercare de a apela la firea bună a oamenilor ; este mai degrabă o încercare de a biciui turma spre supunere, prin amenințări, apelând la o parte mai primitivă a minții umane - teama și lașitatea.



2. Creștinismul profită de cei nevinovați
- Dacă manipularea fricii ar fi fost direcționată numai spre adulți, ar fi fost destul de rău, dar creștinii terorizează în permanență generații de copii naivi prin expunerea ororilor și suferințelor eterne la care ei vor fi supuși în caz că nu vor duce o viață conform ”normelor creștine”. Toți acești copii au crezut în spusele părinților și nu au avut abilitatea de a analiza ceea ce li s-a spus. Au fost niște victime fără apărare, care ironic, au victimizat și generațiile următoare la rândul lor în aceași manieră în care au fost ei înșiși victimizați. Această practică este veche de 2000 de ani și se continuă și în ziua de astăzi.
Religia predată în școlile românești, sub forma prozelitismului ortodox, supune copii la îndoctrinare, ignoranță și tortură psihică.



3. Creștinismul se bazează pe o minciună
- Apelul creștin la frică, la lașitate, servește ca mărturie - ”dovezile” care susțin credința creștină sunt departe de a fi convingătoare. Dacă dovezile ar fi de așa natură încât să convingă toate persoalele la care ar fi expuse, creștinii, incluzând aici și pe cei care au scris Evangheliile, nu ar avea nevoie de subterfugii josnice - de a induce teama (prin vorbe goale) pentru a inspira ”credința”. Clericii au fost foarte dispuși să adopte un asemenea discurs (împreună cu banii și supunerea adepților) în locul unui crez autentic - o altă acuză la adresa imoralității Creștinismului.

”Pariul lui Pascal” demostrează clar cât de falsă poate fi credința creștină. Acest ”pariu” afirmă că este mai sigur să ”crezi” în Dumnezeu (ca și cum credința ar fi volițională!), decât să nu crezi, fiindcă dacă Dumnezeu există, el va mântui ”credincioșii” și va condamna pe necredincioși la iad după moarte. Acesta nu este decât un apel la pură lașitate. Nu nicio legătură cu cercetarea adevărului. În schimb, este un apel la abandonarea onestității și a integrității intelectuale, pentru a pretinde că discursul ”vorbelor goale” este unul și același lucru cu o credință autentică. Dacă dumnezeul patriarhal al creștinătății chiar există, mă întreb cum ar judeca toți lașii și ipocriții care se închină și se umilesc în fața unui asemenea ”pariu” infam.

4. Creștinismul este profund egocentric
- Egocentrismul extrem al Creștinismului este legat intrinsec de sentimentul fricii pe care îl cultivă. În afară de teama de diavol și iad, Creștinismul se joacă cu altă teamă primitivă a oamenilor : sfârșitul sinelui, moartea ego-ului. Poate că cea mai puternică unealtă a Creștinismului este promisiunea vieții eterne. Deși nu există dovezi care să susțină o astfel de afirmație, majoritatea oamenilor sunt așa de îngroziți de moarte încât se agață de o astfel de promisiune ticăloasă, insistând, ca niște copii speriați, că trebuie să fie adevărată. Nietzsche pune bine problema : ”salvarea sufletului - în cuvinte mai simple, lumea se învârte în jurul meu.” Este dificil să întrezărești ceva spiritualitate în astfel de concepte disperate și fanteziste - această iluzie tulbure de a atinge nemurirea personală.

Altă manifestare a egocentrismului extrem al Creștinismului este credința că Dumnezeu se preocupă și se implică direct în fiecare aspect mărunt și intim al vieții indivizilor. Dacă Dumnezeu, creatorul și stăpânul universului, este preocupat profund de viața ta sexuală, înseamă că ești a dracului de important. Mulți creștini duc această formă de egocentrism chiar mai departe și își imaginează că Dumnezeu are un plan pregătit pentru ei, sau că Dumnezeu vorbește în mod direct cu ei, chiar cerându-le favoruri. Dacă ignori contradicțiile acestor presupuse îndrumări divine, sau cadavrele care rămân adeseori în urma lor, ai putea aproape să crezi că asemenea indivizi sunt ghidați de Dumnezeu. Dar un om lucid nu poate trece cu vederea asemenea contradicții, care au de multe ori rezultate oribile, în urma așa-ziselor ”planuri divine”. Intervine zicala ”Când tu vorbești cu Dumnezeu - e rugăciune, când Dumnezeu vorbește cu tine - e schizofrenie.”
În cazuri mai puțin extreme, insistența că o persoană primește îndrumare sau tratament diferențial de la divinitate, este de multe ori o încercare a celor care se simt neimportanți - sau neputincioși, pierduți într-un univers indiferent - să se simtă importanți și iubiți. Această formă mai puțin sinistră de egocentrism este găsită adestea în vorbele supraviețuitorilor de dezastre - ”Dumnezeu a vrut să trăiesc” (în contrast cu cele-mai-puțin-demne-de-viață victime ale dezastrului, pe care Dumnezeu - atotputernicul - le-a ucis.) Din nou, e foarte dificil să întrezărești vreo urmă de spiritualitate într-un asemenea ocean de egocentrism.
Parafrazându-l pe Nietzsche, creștininătatea își datorează triumful lingușirii vanității personale.

5. Creștinismul generează aroganță, mentalitatea ”poporului ales”.
- Nu este neobișnuit pentru cei care cred (sau pretind) că au o legătură specială cu Atotputernicul să se simtă superiori celorlalți. Este evident. O privire scurtă aruncată terminologiei o confirmă. Creștinii s-au intitulat adesea ”Poporul ales”, ”Poporul lui Dumnezeu”, ”Cei aleși”, ”Cei drepți”, etc., în timp ce necredincioșii au fost numiți ”păgâni”, ”infideli” și ”atei comuniști” (de parcă conceptele de ateism și comunism ar fi înfrățite). Astfel se instaurează o viziune dualistică a omenirii, lume în care ”Cei aleși” se simt superiori celor care nu sunt ”aleși”.

Faptul că multe religii cu sisteme contradictorii de dogme fac aceași afirmație nu pare să conteze deloc pentru membrii diverselor confesiuni care susțin că sunt singurii purtători ai ”credinței adevărate”. Măcelul care rezultă din coliziunea unor asemenea secte de ”oameni aleși” - precum în Irlanda sau Palestina - ar fi chiar ironică, dacă nu ar provoca atâta suferință.

6. Creștinismul propagă autoritarianismul
- Creștinii, afirmând că există o singură credință adevărată, având o carte care este ”Cuvântul lui Dumnezeu”, iar (de multe ori) primind îndrumare directă de la Dumnezeu, nu percep reticență în a folosi forța sau coerciția pentru a instaura ”Voința divină” (pe care ei, desigur, o pot interpreta și înțelege). Datorită faptului că ei cred (sau pretind) că primesc ordine de la divinitate (care i-ar arunca în iad în caz de nesupunere), nu e de mirare că nu simt vreo reținere, pe când de fapt sunt nerăbdători, să intre cu forța în viețile necredincioșilor. Acest aspect este evident astăzi privind sexul, creștinii încercând să interzică femeilor dreptul la avort și să instituie ”abstinența” ca mijloc de control al nașterilor. Este evident și în sistemul de învățământ, creștinii încercând să forțeze predarea mitului creaționist (dar nu cel hindus sau al grecilor antici) în locul teoriei evoluționiste. Dar tendințele autoritare ale Creștinismul sunt mult mai ample...
Atacul asupra libertății cuvântului face parte din istoria integrală a creștinătății, încercând să distrugă materialele ”indecente” sau ”subversive” (odată cu întemnițarea și arderea de vii a autorilor), așa cum a fost cazul lui Galileo Galilei sau Giordano Bruno (care a fost ars pe rug). Poate un alt exemplu elocvent ar fi cenzura creștină, precum ”Index Librorum Prohibitorum” al bisericii catolice, care datează din secolul 16, fiind abandonat doar în 1966 - nu datorită recunoașterii sale ca un atac la adresa libertății umane, ci fiindcă nu mai putea fi susținut legal.
Autoritarianismul creștin se extinde totuși dincolo de interzicerea libertății cuvântului, ci și a interzicerii libertății de credință. În secolul 15, sub Ferdinand și Isabella, pe când Cristofor Columb naviga spre coastele Americii, evreii din Spania au fost ordonați fie să se convertească la Creștinism, fie să părăsească țara. Jumătate au ales exilul, în timp ce jumătatea care a rămas au fost țintele preferate ale Inchiziției. Câțiva ani mai târziu și musulmanii din Spania au fost forțați să facă aceași decizie.
Această ură a libertății conștiinței - și a libertății individuale în general - este prezentă și astăzi. Până spre sfârșitul secolului 19 în Anglia, ateii care aveau îndrăzneala să își exprime convingerile deschis erau închiși. Chiar astăzi în multe state din SUA există legi care interzic ateilor să depună mărturie sau să ocupe o funcție publică. Și nu este un mister cine sunt forțele motorii din spatele unor legi care interzic ”infracțiunile” fără victime, precum nuditatea, sodomia, desfrânarea, concubinajul sau prostituția...
Dacă credințele tale tale benigne nu sunt în acord cu ”moralitatea” creștină, poți fi sigur că majoritatea creștină se vor simți îndreptățiți să-și bage nasul (prin metode specifice statului polițienesc) în viața ta personală.

7. Creștinismul este sadic
- Pe parcursul istoriei sale, cruzimea a fost una dintre caracteristicile definitorii ale Creștinismului. Încă de la început, religia, cu viziunea sa simplistică asupra vieții, se concentrează asupra ”păcatului sexual”, cu aproape imposibile cereri de ”puritate” sexuală, manipularea vinei, penitenței și diverse forme de auto-flagelare. Astăzi această tendință este deobicei psihologică, sub forma vinei rezultând din reprimarea (și asfel obsesia) instinctelor sexuale naturale. În secolele din trecut a fost adesea de natură fizică.

Timp de aproape două secole, automutilarea corpului a fost considerată cea mai înaltă formă de smerenie. Curățenia corpului era văzută ca o poluare a sufletului, iar sfinții cei mai venerați deveniseră mase hidoase de zdrențe. Dar din toate mărturiile acestor excese crunte duse în spiritul vremii, viața lui Simeon Stâlpnicul (pomenit la ortodocși pe 1 septembrie) este cea mai elocventă...El își legase o funie în jurul său, asftfel încât i-a penetrat în carne și a necrozat. O duhoare oribolă, de netolerat pentru cei prezenți, emana trupul său și viermi cădeau oriunde se ducea, umplându-i patul. Timp de un an întreg, se zice, Simeon a stat într-un picior, celălalt fiind acoperit de ulcerații, în timp ce biograful său îi stătea alături, să ridice viermii care cădeau și să-i pună înapoi la locul lor, în timp ce sfântul le spunea ”Mâncați ce v-a dat Domnul”. Din orice colț al lumii veneau pelerini să-i aducă omagiu. O mulțime de prelați l-au urmat la mormânt...O stea luminoasă se spune că a luminat stâlpul său (pe care trăise ultimii 37 de ani), vocea colectivă pronunțându-l ca fiind cel mai înalt model de sfânt creștin, iar mulți alți pustnici i-au urmat exemplul...

În Biblie nu este condamnată nicăieri tortura, în timp ce sunt recomandate pedepse extraordinar de crunte (cum ar fi omorârea cu pietre), iar dacă adepții creștinismului aprobau automutilarea, nu este de mirare că aplicau torturi sadice asupra altora. La apogeul puterii și influenței Creștinismului, sute de mii de ”vrăjitoare” au fost torturate și arse de vii după auspiciile vânătorilor ecleziastici de vrăjitoare, în timp ce Inchiziția rezerva un tratament similar pentru cei acuzați de erezie.



Iar dacă arderea vrăjitoarelor și a ereticilor ține de domeniul trecutului, creștinii pot fi plini de cruzime și în zilele de astăzi - un bun exemplu ar fi ”The Westboro Baptist Church of Topeka, Kansas”.

Dar nu este surpinzător pentru membrii unei religii care predică faptul că tortura eternă este nu numai justificată, ci și că ”mântuiții” se vor ”bucura” văzând tortura altora - așa cum afirmă chiar ”părinții bisericii”- Sfântul Augustin, Thomas Aquinas sau Tertullian...

"Pentru ca bucuria sființilor să fie mai plăcută și pentru ca să dea laudă mai mare lui Dumnezeu pentru ea, le este permis să vadă suferința osândiților...Sfinții se vor bucura de pedeapsa damnaților."-T. Aquinas

Astfel viziunea raiului a celor mai mari teologi ai Creștinismului este o viziune a unor plăceri sadice la vederea torturii eterne.

8. Creștinismul se împotrivește progresului științific.
- Timp de peste un mileniu Creștinismul a frânat progresul științei și a gândirii raționale. În Creștinătate, de pe vremea lui Augustin până la Renaștere, investigațiile lumii naturale au fost restricționate de investigațiile teologice - interpretarea pasajelor biblice, viețile sfinților, etc. ; nu a existat o observație și interpretare corectă a fenomenelor naturale, fiindcă erau considerate neimportante, din moment ce toată cunoașterea consta în scriptură. Rezultatele sunt știute : Cunoașterea științifică nu a avansat decât foarte puțin timp de 1000 de ani, iar populația trăia în cele mai mizere condiții și cea mai profundă ignoranță, cu o frică morbidă de supranatural - crezând în explicații paranormale pentru cele mai obișnuite fenomene naturale. Această ignoranță a avut consecințe tragice : populația a acceptat ”vrăjitoria” drept explicația relelor, de la boli până la furtuni, iar sute de mii de femei au plătit cu viața. Una dintre cele mai dese acuze aduse vrăjitoarelor era provocarea grindinei și alte tulburări ale vremii care aduceau necazuri vecinilor, explicații supranaturale erau acceptate cu ușurință...
Alt rezultat consta în faptul că populația temătoare era foate dependentă de religie și înțelepții clerici (ca și în România prezentului, cu preponderență în mediul rural, dar nu numai..) pentru protecție împotriva relelor supranaturale, pe care ei credeau că-i înconjoară. În Europa mediavală, pereții caselor erau ”literalmente” burdușiți de draci și vrăjitoare, iar singura protecție împotriva lor era biserica.



Când știința a căpatat un impuls în Renaștere - după un retard de 1000 și-ceva de ani, Creștinismul a făcut tot ce i-a stat în putere să o suprime. Cazul lui Copernic și Galileo sunt relevante, deoarece când biserica catolică a interzis teoria heliocentrică și l-a oprit pe Galileo să o predea, nu a măsurat dovezile pro sau contra, a fost de ajuns faptul că a contrazis scriptura. Astfel teoria trebuia să fie falsă.

Mai târziu, când era evident că lupta împotriva științei va fi pierdută, au abordat o altă poziție, afirmând că ”nu există contradicții” între știință și religie - o poziție nesinceră și disimulantă în cel mai bun caz. Atât timp cât confesiunile creștine vor continua să afirme ca adevăr, fară a oferi ca dovezi nimic mai mult decât anecdote - că miracole și evenimente imposibile după legile fizice care guvernează universul au avut loc (sau încă mai au), va exista un conflict între religie și știință. Faptul că mulți credincioși și mulți oameni de știință par mulțumiți de această minciună, nu înseamnă că problema nu există.

Astăzi, totuși, conflictul dintre religie și știință se desfășoară în mare parte în sistemul educațional, creștinii conservatori făcând presiuni pentru ca mitul creaționist să fie predat în locul sau pe lângă teoria evoluției. Tacticile lor se bazează pe proasta înțelegere științifică a publicului. Ei caută nod în papură în fosile, creaturi care ”sfidează” evoluția, a doua lege a termodinamicii, ”complexitatea” ochiului ș.a.m.d, oferind în schimb interpretările lor absurde ca adevăruri - precum că fosilele au fost puse pe pământ de diavol pentru a induce omenirea în confuzie.

Ei mai încearcă să profite de ignoranța generală asupra structurii teoriilor științifice. În limbajul uzual, ”teorie” este folosit ca un sinonim pentru ipoteză, conjunctură, sau chiar ”ghiceală”. Folosința termenului în știință este foarte diferit : ”TEORÍE, teorii, s.f. 1. Formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității. 2. Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene.” - din DEX.

Dar creștinii conservatori induc deliberat confuzie asupra termenului în încercarea de a face mitul lor religios aparent valid și susținut de ”știință”.

De asemenea, ei încearcă să inducă confuzie afirmând că non-specialiștii care acceptă teoria evoluției o adoptă fără mai multe dovezi decât pentru mitul creaționist, sau chiar afirmând că aceștia o adoptă pe bază de ”credință”. Din nou, mai mult decât nesinceritate...

Însă datorită științei cunoașterea umană a evoluat. Astfel, datorită metodei științifice putem fi mai siguri în cunoaștere. Metoda științifică, în esență, constă în a aduna cât mai multe informații posibile despre un fenomen (in vivo, in vitro, etc.), apoi dezvoltând explicații despre fenomen (ipoteze), iar apoi testând aceste ipoteze pentru a vedea cât de bine fac față faptelor observate (experiment) ; dacă oricare dintre ipoteze sunt inconsistente cu observațiile, sunt eliminate sau modificate, pe când cele care sunt consistente sunt reținute, iar cele care supraviețuiesc testării repetate (concluzii) primesc adesea numele de ”teorii”, ca și ”teoria relativității” sau ”teoria evoluției”.

Acesta este motivul pentru care non-specialiștii au dreptul de a accepta teorii științifice, în afara disciplinei lor, ca explicații ale fenomenelor observate : cei care au elaborat teoriile urmau corect procedura științifică.

Indiferent de cât de mult ar protesta conservatorii, există o diferență ca de la cer la pământ între teoriile științifice (produse de metodologia științifică, supuse aproape încontinuu testelor) și credința, susținută de mituri anacronistice și lipsite de bază, produse în urmă cu 3000 de ani de către păstori de capre sclavagiști.

(Propun și eu un experiment în legătură cu mitului potopului - oare câte animale de fermă poți îngrămădi într-un yacht ?)

În urmă cu 500 de ani, Martin Luther afirma că cel mai mare dușman al credinței este rațiunea. Opusul, de asemenea, este adevărat.

9. Creștinismul are o preocupare morbidă și nesănătoasă cu sexul.
- Timp de secole, Creștinătatea a avut o preocupare extrem de nesănătoasă legată de sex, (genul de preocupare pe care o are un obez sau un anorexic cu mâncarea - dacă ar fi să-l parafrazăm pe Hitchens), probabil cea mai mare dacă ar fi să excludem puterea, banii și cruzimea. Aceasta a rezultat din multele ”Să nu-uri” legate de sex din Biblie. Faptul că Cele Zece Porunci conțin o poruncă care interzice să ”preacurvești”, dar nu atacă sclavia (ba chiar o susține - ”să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău."), tortura sau cruzimea - care erau obișnuite în vremea Vechiului Testament - spune multe despre preocuparea autorilor cu sexul (femeile fiind văzute ca proprietate).

Astăzi, judecâd după spusele multor lideri creștini, am putea gândi chiar că ”moralitatea” nu înseamnă nimic mai mult decât activitatea din dormitor. Biserica catolică este un bun exemplu, cu declarațiile sale morale rareori depășind problema avortului și a contracepției. (și cu un accentul său moral rezervat aparent numai asupra acestor teme). De asemenea, viziunea catolică asupra sexului - văzut doar ca pentru procreare - reduce relațiile sexuale umane la nivelul animalelor de montă. Pentru mai mult de un secol, bisercica catolică a fost forța motorie din spatele eforturilor de a interzice accesul la mijloace contraceptive și informație - pentru toată lumea, nu numai catolici.



Biserica catolică, însă, este departe de a fi singură în obsesia sa cu sexul. Campaniile de ură creștină împotriva homosexualității este o altă proeminentă manifestare a acestei preocupări perverse (A se vedea și ”Marșul Normalității” a penibilei Noii Drepte.) Până în momentul de față condamnarea homosexualilor de către clerici este foarte răspândită - iar clericii dau din umeri la auzul veștilor de homosexuali bătuți sau omorâți.

10. Creștinismul provoacă frustrare sexuală
- Pe lângă nefericirea provocată de intruziunea autoritară creștină în viețile sexuale ale necredincioșilor, Creștinătatea produce o mai mare frustrare printre proprii adepți, insistând că sexul este rău, împotriva lui Dumnezeu. Creștinismul proscrie sexul în afara căsătoriei, relații homosexuale, chiar și gânduri de natură sexuală. Asfel de păcate, in viziunea conservatoare creștină, condamnă un individ la pedeapsa veșnică.

Dat fiind faptul că oamenii sunt ființe cu un libido foarte dezvoltat, iar lumea fiind sex și nu spirit, iar impulsurile și instinctele umane nu sunt adesea în concordanță cu preceptele creștine asupra sexualității (relație monogamă, căsătorie heterosexuală) pentru cei care încearcă să urmeze o astfel de moralitate creștină frustrarea și nefericirea devin inevitabile, deoarece pornirile cele mai puternice se lovesc de un perete de convingeri religioase - mai ales pentru adolescenții creștini și tinerii necăsătoriți, pentru care singul mod de a trăi este cel creștin - unde și masturbarea este interzisă.
Dilema este chiar și mai grea pentru homosexualii adolescenți și tinerii creștini pentru care religia nu le oferă niciodată libertatea de a-și urma impulsurile. Aceștia sunt condamnați la celibat. Dacă încalcă norma bisericii, ei devin sodomiți, condamnați nu numai la persecuție pe pământ ci și la ”osânda eternă”.

Chiar și tinerii creștini care primesc acordul statului și a bisericii de a face sex, descoperă adesea că relația sexuală promisă de căsătorie nu este tot ce și-au imaginat că va fi. În căsătoriile dintre cei care au urmat regulile creștinismului - adică fără sex înafara căsătoriei - insatisfacția predomină. Chiar și pentru cuplurile creștine ce au relații sexuale sănătoase, problemele nu se sfârșesc. Atracția sexuală debutează, crește fulminant, stagnează și apoi de multe ori dispare, noi atracții apărând în schimb. În relațiile convenționale de cupluri creștine, individului nu îi este permis să le dea curs, nici măcar să admită că acestea ar exista. Astfel în moralitatea tradițională a Creștinismului, ai de ales între a fi necredincios altora sau ție însuți.